Părăsit pe un peron, în a doua zi de Crăciun… Un copil abandonat în Gara de Nord a reuşit să-şi depăşească condiţia

„M-a luat mama şi mi-a spus că mergem în Timişoara la o prăjitură şi un suc, aşa că am plecat din Cernăteaz cu trenul. Am ajuns în Gara de Nord şi mi-a spus să o aştept puţin, că se duce până în oraş şi se întoarce. După vreo două-trei ore am început să întreb în stânga şi în dreapta dacă a văzut-o cineva. Apoi, când s-a înserat, am întrebat oamenii cum aş putea să ajung cu trenul până în Cernăteaz. Asta s-a întâmplat în 1990 şi am rămas în gară până în 1993”, îşi aduce aminte Emil Constantin, pe care toată lumea îl ştie de… Marius. Culmea este că nici măcar el nu şi-a ştiut numele adevărat, pentru că mama sa îl striga mereu Marius.

Două felii de pâine cu salam, de la poliţişti
Spre seară, poliţiştii care se aflau în zonă l-au dus la secţie. L-au întrebat cum îl cheamă, cum a ajuns acolo şi unde-i sunt părinţii. Nu a ştiut să răspundă decât că se numeşte Marius şi are opt ani. A plecat cu trenul, cu mama spre Timişoara, la o prăjitură şi un suc.

„M-au ţinut la poliţie puţin, probabil până şi-au dat seama că nu fac parte din categoria boschetarilor care folosesc aurolac. Apoi mi-au dat două felii de pâine cu salam. Au văzut că nu le mănânc şi m-au întrebat de ce. Le-am spus că o să le duc acasă, să le împart cu cei nouă fraţi ai mei, eu fiind convins că mama va veni după mine. Ei au insistat totuşi să mănânc. N-am putut. Nu ştiu de ce, probabil că eram şi foarte agitat”, îşi aminteşte Marius, care a fost abandonat în gară în a doua zi de Crăciun, în 1990, la doar câteva zile după ce împlinise opt anişori.

„Îmi aduc aminte şi acum cum eram îmbrăcat. Aveam o pereche de ciorapi din lână, pantaloni negri şi o bluză gri”, spune Marius. După ce a stat puţin la poliţie, copilul a fost dus, chiar de oamenii legii, înapoi în gară, fiind avertizat să fie cuminte.

O bucată de ciocolată o mânca cu gândul la… mama
„Nu îmi aduc aminte când am plâns. Am fost şi fericit, dar am fost şi trist, mai ales atunci când primeam ciocolată sau câte o banană, pentru că erau preferatele mamei şi de fiecare dată când mâncam aşa ceva mă gândeam la ea. Probabil că eu încă mai credeam că o să vină după mine. Este posibil să fi avut un şoc atât de mare, încât nu am putut să părăsesc acea gară, poate tocmai de frică că va veni şi nu mă va găsi acolo”, îşi aminteşte Marius.

Şi-a făcut câţiva prieteni, tot copii ai străzii, pentru că era periculos să te împrieteneşti cu adulţi fără locuinţă. „Cu timpul m-am obişnuit, iar oamenii au început să mă cunoască. Când primeam ceva, împărţeam. În echipa noastră erau vreo patru – cinci copii. Nu exista să aibă vreunul ceva fără să împartă”, explică tânărul.

Din memorie a încercat să îşi şteargă momentele grele ale vieţii pe străzi, aşa că a înmagazinat doar bucuriile. Cea mai mare, din vremurile trăite în Gara de Nord din Timişoara, este aceea că nu s-a îmbolnăvit niciodată, iar verile erau de-a dreptul fermecătoare, spre deosebire de iernile grele. Şocul părăsirii de către mamă în gară i-a trecut lui Marius de-abia după trei ani, când o altă persoană a încercat să-l convingă să fumeze şi să se drogheze. Atunci a decis să urce într-un tren şi să plece.

Cu personalul spre Lugoj, oraşul care i-a devenit casă
Era un tren personal. Habar nu avea spre ce destinaţie avea să îndrepte, aşa că a întrebat un controlor. I-a spus că spre Lugoj. I-a sunat frumos numele, ba chiar i-a trecut un fior prin suflet gândindu-se că acolo îşi va schimba viaţa definitiv.

La un moment dat, trenul a oprit. A vrut să coboare însă a văzut poliţişti şi angajaţi CFR. A coborât pe cealaltă parte a trenului, s-a ascuns şi a stat aşa până când garnitura a dispărut. A ieşit din gară şi s-a îndreptat spre un fast-food. Acolo, o doamnă prezentabilă, fostă profesoară, Anella Petruţescu, l-a întrebat ce şi-ar dori să mănânce.

A fost prima lui masă caldă, după trei ani: o ciorbă şi o porţie de carne cu piure de cartofi. Apoi s-a întors în gară, unde a fost luat la întrebări de un poliţist, Păun Căpraru. L-a întrebat cine e, de unde vine. „Din Timişoara şi sunt al nimănui!”.

A fost, probabil, pentru prima oară, după trei ani de stat pe străzi, când şi-a dat cu adevărat seama că a fost abandonat. Poliţistul i-a permis să stea în gară, dacă nu va face vreo năzbâtie. La acea vreme, prin Lugoj nu prea erau copii ai străzii. Era singurul şi a fost imediat „adoptat” de personalul CFR-ului şi de proprietarii de buticuri din zonă.

A învăţat să citească dintr-un ziar, la chioşc
Cu timpul, oamenii au prins încredere în el şi îi dădeau bani să le facă diferite cumpărături: „Am dat de fiecară dată tot restul înapoi. Nu am ţinut, niciodată, nici un bănuţ!. În fiecare dimineaţă, Marcela Câncea primea ziarele la chioşcul din zonă. O ajutam să le ducă înăuntru, să le aranjeze. Aşa am învăţat să citesc. Dintr-un ziar local, <<Redeşteptarea>>. Prima literă învăţată a fost <>, apoi, încet-încet, am învăţat să citesc. Eram atât de fericit, că am început să alerg prin gară, să le spun doamnelor de acolo ce ştiu să fac!”.

Viaţa lui Marius s-a desfăşurat pe peronul şi în gara din Lugoj până în 1997, când l-a cunoscut pe preotul baptist Gigel Olariu, care i-a devenit un fel de părinte adoptiv. Zilnic venea în gară şi îi oferea mâncare, iar atunci când nu se afla în ţară, trimitea pe cineva. Un alt sprijin a primit chiar din partea primarului comunei Coşteiu, Petru Carebia, care obişnuia să-l răsplătească, pentru diferite munci, cu haine.

De sub cerul liber, într-o casă…
În 1997 s-a luat decizia ca nici un om al străzii să nu mai doarmă în gară. Aşa se face că Marius a fost nevoit, până în 2001, să doarmă sub cerul liber, pe o bancă în parc. Acolo l-a văzut preotul greco-catolic Marius Şchipotă, care s-a înduioşat şi i-a oferit cheile unei case! De atunci, viaţa lui Marius a început să meargă în alt sens. S-a căsătorit cu Elisabeta, are o fetiţă, Louis Emanuela, în vârstă de şase anişori, iar în 2005 a fost botezat în religia baptistă, însă locuieşte tot în casa oferită de preotul greco-catolic.

„Sărut mâna, mamă!”
După ce s-a pus puţin pe picioare, Marius a decis că este timpul să îşi reîntâlnească mama. A fost la ea acasă, acum locuieşte în judeţul Arad, însă nu a reuşit să comunice cu femeia care i-a dat viaţă, dar care care l-a abandonat. „Nici măcar nu a stat cu faţa la mine. Eu vorbeam cu ea, iar ea se uita la televizor. Am spus <<Sărut mâna, mamă!>> şi am plecat. Asta a fost întâlnirea cu mama.

Revederea cu un prieten din Gara de Nord
„Într-o zi mă plimbam pe Podul de Fier cu fiica mea, când am văzut un bărbat beat, un om al străzii. Ne-am uitat unul la altul, iar el a zis că parcă mă cunoaşte. <>. <<Incredibil! Ce ai mai făcut?>>. <>, iar răspunsul nu a mai venit…”, îşi aminteşte Marius.

O altă întâlnire care i-a trezit amintiri a fost cea cu fiul uneia dintre persoanele care s-au gândit la el încă dinainte de a fi abandonat în gară, cu Cătălin Tiuch. În cadrul unei adunări la Consiliul Judeţean Timiş, fostul deputat l-a întrebat pe Marius dacă îşi mai aduce aminte de el. Nu a ştiut, aşa că i-a reamintit că este fiul Lenuţei, moment în care a tresărit. Lenuţa Tiuch este doamna care le aducea câte ceva de-ale gurii în vremea când încă locuia cu mama lui, în Cernăteaz. „Am sunat-o, am povestit şi nu i-a venit să creadă că am reuşit să scap din calvarul de pe stradă”, spune Marius.

O poveste cu happy-end
Impresionantă este pentru orice om povestea lui Marius, care a reuşit să stea departe de droguri şi alcool, într-o vreme în care nu a avut nici cine să-l povăţuiască şi nici cine să-i ofere o alternativă. Voinţa lui de a-şi depăşi condiţia s-a văzut în puterea de a învăţa singur să citească, pe străzi, din ziare. „N-am fost niciodată bolnav, cu toate că au fost ierni când am umblat doar în şosete şi am dormit la minus 17 grade sub cerul liber. Eu sunt convins că fără ajutorul lui Dumnezeu nu reuşeam!”, spune Marius.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să îl DISTRIBUI și pentru PRIETENII tăi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*