Moartea este „mai plăcută decât își imaginează oamenii”, spun oamenii de știință

Perspectiva morții inevitabile îi face pe cei mai mulți dintre oameni să se teamă, însă persoanele aflate în pragul morții experimentează emoții și senzații pozitive, care sunt mai plăcute decât își imaginează majoritatea semenilor lor, potrivit unui studiu realizat de curând în Statele Unite, informează telegraph.co.uk.

„Atunci când ne imaginăm emoțiile pe care le vom trăi în momentele în care ne apropiem de moarte, ne gândim cu precădere la tristețe și groază”, a spus cercetătorul Kurt Gray de la Universitatea North Carolina din Chapel Hill. „Dar din câte se pare, moartea este mai puțin tristă și înfiorătoare — și mai fericită — decât ați crede”, a adăugat profesorul american.

Profesorul Gray și colegii lui, al căror studiu a fost publicat în revista Psychological Science, au analizat mesajele publicate pe bloguri de pacienții aflați în stadii terminale ale unor boli precum cancer și scleroză laterală amiotrofică, dar și ultimele cuvinte rostite de condamnații care au primit pedeapsa capitală.

Ele au fost comparate cu o selecție de mesaje publicate pe un blog al „ultimelor cuvinte”, creat de voluntari care au fost rugați să își imagineze că se aflau în aceeași situație.

Cercetătorii americani au descoperit astfel că oamenii, cu cât se apropie mai mult de moarte, cu atât au tendința de a folosi cuvinte pozitive.

Atât pacienții în stadii terminale, cât și deținuții care urmau să fie executați au părut că se concentrau mai mult pe chestiuni precum religia și familia, determinându-i pe autorii studiului să sugereze că această strategie le ajutau pe acele persoane să își reprime anxietatea generată de apropierea morții.

„Oamenii sunt incredibil de adaptabili — atât fizic, cât și emoțional — și noi ne vedem de viețile noastre zilnice indiferent dacă suntem pe moarte sau nu”, a spus profesorul Gray.

„În imaginația noastră, moartea presupune ideea de singurătate și o lipsă de înțeles, dar mesajele finale publicate pe bloguri de pacienții terminali și ultimele cuvinte rostite de deținuții condamnați la moarte sunt pline de iubire, înțelesuri și conexiuni sociale”.

„În prezent, sistemul medical este orientat spre evitarea morții — o evitare care este adeseori motivată de părerea că moartea este îngrozitoare și tragică”, au adăugat autorii studiului.

„Această abordare este de înțeles, ținând cont de poveștile din cultura populară despre negativitatea morții, însă rezultatele noastre sugerează că moartea este mai plăcută decât s-ar aștepta oamenii: să te întâlnești cu doamna cu coasa nu e chiar atât de înfiorător precum pare”.

CITEȘTE ÎN CONTINUARE URMĂTORUL ARTICOL

Dana: „Am aflat că mama are CANCER, iar la scurt timp a murit. Ce-am aflat pe patul de moarte mi-a distrus viața, dar nu aveam ce să mai fac și-am pus planul la cale. M-am dus și mi-am luat o rochie albă de mireasă…”

De dragul mamei am sacrificat dragostea
Îl port pe Vlad mereu în gândurile mele și știu că timpul nu mă va vindeca de el. Suntem suflete-pereche, chiar dacă eu sunt măritată cu un alt bărbat. Asta a fost ultima dorință a mamei…

Am urmat Facultatea de Litere din Timișoara la îndemnul mamei, căci ea a ținut ca eu să studiez neapărat limba franceză, în semn de respect față de bunica mea, care era franțuzoaică. Bunica Sophie, mama mamei mele, fugise de acasă, din Paris, pentru a se căsători cu un ofițer român. A venit la Timișoara când nu avea nici douăzeci de ani împliniți și aici a rămas. Familia ei din Franța nu a iertat-o niciodată pentru ceea ce a făcut. A fost dezmoștenită și nimeni dintre rudele ei nu a venit vreodată s-o viziteze.

Mama ne-a educat pe mine și pe sora mea mai mică, Delia, în spiritul respectului față de bunici, dar, în sinea ei, a con-damnat hotărârea mamei sale de a-și părăsi familia bogată din Franța și de a veni să locuiască în România. De aceea a avut întotdeauna ambiții foarte mari pentru noi, fetele ei: dorea să fim bine educate și să avem căsătorii strălucite. Doar eram descendente ale unei familii înstărite din Franța, nu?

Am fost crescute cu dragoste pentru artă și cultură și îi sunt recunoscătoare mamei mele pentru că mi-a creat toate condițiile ca eu să învăț pianul, de mică. De la bunica am învățat franceza, așa că, atunci când m-am dus la școală, eram cu mult înaintea colegilor mei.

La sfârșitul liceului, am dat la Facultatea de Litere și am obținut nota 9,90 la franceză. Dar pentru mine nu a fost deloc greu, de vreme ce bunica s-a ocupat de mine…

Deși nu eram înnebunită după facultate, mă duceam întotdeauna pregătită la examene și aveam rezultate bune. Părinții mei erau foarte mândri, iar eu eram mulțumită că îi vedeam fericiți. Am fost de când mă știu un copil ascultător și țineam foarte mult la familia mea, chiar dacă mama a fost întotdeauna mai rece cu noi. Am știut că o face cu intenții bune, că nu ne vrea decât binele, dar modul în care înțelegea ea să ne facă fericite ne-a făcut să suferim foarte mult.

Viața mea a decurs lin până înainte de începerea anului trei de facultate. Eram în vacanța de vară, iar eu și Delia, ca în toate zilele călduroase, ne petreceam după-amiezile la ștrand. Acolo, în sâmbăta acelei săptămâni, urma să aibă loc un concurs de dans, pentru distracție. Perechea câștigătoare însă avea să petreacă o seară romantică la restaurantul cel mai luxos din oraș. Suna promițător, iar eu, care mă dădeam în vânt după dans, tare aș fi dorit să particip, dar nu aveam partener. M-am înscris totuși la concurs, în speranța că până sâmbătă îmi voi găsi pe cineva, poate vreun coleg de grupă, care să se încumete să-mi fie pereche la dans.

Ziua de sâmbătă a venit însă fără ca eu să găsesc pe cineva. Aveam lacrimi în ochi când m-am dus la organizatori, studenți ca mine, să le spun că nu mai particip.
— Nu se poate să renunți așa ușor! Ce s-a întâmplat?
— Nimic, doar că nu mi-am găsit un partener…

— Nu pot să cred! a exclamat un tip simpatic. Așteaptă două secunde, să mă uit pe listele cu participanți. Poate că e vreun tânăr care s-a înscris fără parteneră, ca tine, sperând că își va găsi pe cineva. Ai vrea să dansezi cu un necunoscut?
— De ce nu?! Pot încerca!

Am așteptat ca organizatorii să cheme participanții și să le spună regulile concursului. Acela era momentul în care urma să-l cunosc pe partenerul meu. începusem să am emoții: „Dacă o fi vreun mototol? Bineînțeles că așa e, de-aia nici nu are parteneră!”, gândeam eu.

Nici nu mi-am dus gândul până la capăt, căci organizatorul a venit la mine și mi-a zis:
— Hai să i te prezint lui Vlad! Aveți o oră de exercițiu, înainte de start!

M-a condus la o măsuță din spatele unei scene improvizate. Acolo ne aștepta un tip înalt, destul de slab, cu o privire foarte pătrunzătoare. Vlad m-a privit zâmbind și s-a prezentat:

— Vlad Coman. Domnișoară, sunt încântat să vă conduc pe ritmuri de samba, vals sau tango și să împărțim emoțiile concursului. Vă mulțumesc că ați acceptat să dansați cu mine!
— Dana Voicu, m-am prezentat și eu. încântată de cunoștință!

Nu mă așteptasem ca partenerul meu să fie un tip atât de politicos. și, în plus, avea o privire atât de sinceră, căreia nu-i puteam rezista!
— Haideți să mergem în spatele scenei… Vor să ne dea câteva detalii despre concurs, a zis Vlad.

— Dacă tot dansăm împreună, cred că e cazul să renunțăm la politețuri și să ne tutuim…
— și eu voiam să-ți propun asta, Dana. Organizatorii ne-au spus ce fel de melodii vor fi în concurs. Eram zece perechi participante, de la elevi de liceu, până la pensionari. „O să fie distractiv”, am gândit.
— Dana, fii relaxată și lasă-te condusă, mi-a șoptit Vlad.

Am strâmbat din nas și am gândit: „Ăsta se crede Fred Astaire, de îmi dă mie indicații? Nu sunt o novice! De mică am participat la tot felul de concursuri de-astea și, până acum, nimeni nu mi-a zis ce să fac!”. Lui însă nu i-am zis nimic. Am dat din cap, semn că am înțeles, și atât.

Startul s-a dat în câteva minute. Nu mai dansasem de mult și mă cam încurcam la pași. Vlad însă era chiar uluitor. Mișcările lui erau elastice, mlădioase, chiar senzuale. La un moment dat, i-am simțit respirația atât de aproape de față, încât am crezut că o să mă sărute. Nu a fost însă nici măcar o tentativă. Era ritmul acela nebun de rumba…

Genurile muzicale se succedau, iar eu intram din ce în ce mai bine în ritm. Cred că aș fi dansat ore în șir cu partenerul meu. Nici nu mai simțeam arșița. Dar, din păcate, concursul a luat sfârșit, iar noi am fost invitați să așteptăm deliberarea juriului. Deși știam că nu are rost să mă îndrăgostesc de Vlad, căci, la urma urmei, era un necunoscut – cu care participam la un concurs oarecare, o întâlnire ocazională, o banală distracție la ștrand… -, inima îmi bătea foarte tare. și nu din pricina concursului…

— O să câștigăm, mi-a spus Vlad. Ești o foarte bună dansatoare, Dana!
„Perechea câștigătoare este cea cu numărul 8!”, s-a auzit vocea prezentatorului. „Dana Voicu și Vlad Coman! Să-i felicităm pe fericiții învingători, care vor cina în seara asta împreună la cel mai renumit restaurant din oraș!”

Credeam că visez. Vlad m-a luat de mână și m-a condus, grațios, în mijlocul ringului, în aplauzele mulțimii. Apoi, după ce totul a luat sfârșit, m-a întrebat la ce oră să vină să mă ia de acasă.
— La ora opt, i-am răspuns. Am să ies în fața casei.

I-am dat adresa, iar după ce m-am despărțit de el, am sărit de gâtul Deliei. Ea a fost surprinsă de reacția mea, dar s-a bucurat de succesul meu.
— Am să-i spun mamei că sunt invitată la o petrecere, cu colegele de grupă. Mă acoperi, Delia? am întrebat-o, încet.
— Bineînțeles, sper să te simți bine.
— Sunt convinsă că o să mă simt bine. N-ai văzut ce drăguț e Vlad?

La ora opt fix, el mă aștepta în fața casei, cu un buchet de flori în mână. Restaurantul era chiar în centru, destul de departe, dar am mers pe jos până acolo.

A fost o seară superbă; ne aștepta o masă garnisită cu lumânări aprinse, iar meniul era sofisticat și apetisant. Cu toate astea, eu n-am putut să mănânc deloc. Nu de plăceri gastronomice îmi ardea mie… Am dansat cu Vlad toată seara. și am stat mult de vorbă, de parcă voiam să aflăm totul despre noi în acea seară. Am aflat că era student în ultimul an la Facultatea de Matematică. Locuia doar cu mama lui, căci taică-său se prăpădise cu cinci ani în urmă, în urma unui atac de cord.

— De ce ai venit singur la concurs? Nu ți-ai găsit o parteneră? Nu cred… l-am întrebat eu, curioasă.
— Ba cred că mi-aș fi găsit, dacă aș fi căutat. Dar am vrut să intru în jocul destinului. Am fost pur și simplu curios să văd ce se întâmplă când nu acționez, ci doar aștept pur și simplu ca evenimentele să se desfășoare de la sine.

— și ești mulțumit de așteptarea asta? l-am întrebat, cu subînțeles.
— Mulțumit? E un cuvânt prea sărac pentru starea în care mă aflu… mi-a răspuns el, ușor îmbujorat.
După seara aceea, am continuat, firește, să ne întâlnim. Uneori, o luam și pe sora mea cu noi, căci ne simțeam bine cu toții.

Nici nu știu când a trecut vara aceea și am ajuns în luna octombrie. în prima zi de facultate, abia am suportat orele de curs. Mă uitam visătoare pe fereastră și îmi derulam în gând, ca pe un film, zilele de vis petrecute împreună cu cel pe care-l iubeam.

Spre viitor priveam cu teamă, căci nu știam decât că el dorea să facă un masterat în Germania, unde avea un unchi, și să rămână acolo. Așa mi-a zis. La sfârșitul primului semestru, le-am spus părinților despre relația mea cu Vlad. „E un băiat drăguț, bine-crescut, foarte inteligent, de ce să nu le placă? și, în plus, vreau să petrec Revelionul cu el, undeva, la munte”, mi-am spus eu.

Cum a aflat de Vlad, mama m-a întrebat unde locuiește și ce meserie au părinții lui. I-am spus că mama lui Vlad este pensionară și că fusese cândva asistentă medicală, iar tatăl lui fusese mecanic auto. Ea s-a strâmbat și a zis:

— Dana, tu meriți ceva mai bun…
— Dar Vlad e student la Matematică, e în ultimul an, și cred că va avea o carieră frumoasă… Este foarte hotărât în tot ceea ce face, ambițios…

— Dana, ar trebui să mergi cu mine pe la prietenii noștri care-s avocați… Fiul lor tocmai s-a întors de la studii din State, unde a obținut o bursă. ți-l mai amintești pe Bogdan, nu-i așa? A terminat Dreptul, iar taică-său vrea să-i deschidă un cabinet aici, în Timișoara. Bogdan mi-a spus că e nerăbdător să te vadă. De când nu v-ați mai văzut?

întotdeauna am ascultat-o pe mama, dar, de data asta, nu voiam ca ea să se mai amestece în viața mea. Eu îl iubeam pe Vlad, n-aveam chef să-l revăd pe Bogdan. Nu m-am dus în vizită cu mama, la prietenii ei. în schimb, m-am logodit cu Vlad, fără să suflu o vorbă despre asta.

A trecut și iarna, a trecut și primăvara. în vară, Vlad și-a susținut examenul de licență și a început să-și caute de lucru, în domeniul lui. în același timp, aștepta răspunsul la aplicația pe care o trimisese la o universitate din Germania, pentru o bursă de masterat acolo. Eu eram în ultimul an de facultate și așteptam nerăbdătoare să termin, ca să mă căsătoresc cu el.

Părinții mei însă nu mă lăsau în pace. Deveniseră din ce în ce mai insistenți să întrerup această relație și să mă căsătoresc cu Bogdan. îl cunoșteam din copilărie pe fiul avocatului Ionașcu și nu-mi plăcea deloc de el. Nu-mi păsa că profesional se realizase și că va deveni un avocat renumit, susținut de tatăl lui, de vreme ce nu simțeam absolut nimic pentru el.

între timp, Vlad a obținut bursa în Germania. Era foarte fericit și îmi spunea mereu că, timp de un an, cât mai aveam eu până terminam studiile, va munci pe brânci pentru ca, apoi, să ne căsătorim și să plec cu el în Germania. Totul părea atât de frumos…

în toamnă, Vlad a plecat. Le-am spus alor mei ce planuri am și l-am lăudat pe viitorul meu soț: un om care se descurcă singur, a obținut bursa prin propriile lui forțe, nu a trebuit să-i plătească părinții școala! Degeaba l-am prezentat în cea mai favorabilă lumină, căci mama tot nici nu a vrut să audă de el…

Mă lua tot timpul cu ea în vizită la familia Ionașcu, iar aceștia ne întorceau vizitele cât de repede puteau. Credeau că ne aranjează nouă, copiilor, o partidă extraordinară, spre beneficiul ambelor familii. Degeaba îi explicam mamei că nu-mi plăcea Bogdan, ea îmi zicea răspicat că un mariaj de succes nu are nimic în comun cu dragostea naivă.

într-o zi, în ajunul Crăciunului, mama a căzut la pat. Am dus-o imediat la spital, la Urgență. Medicii de-acolo, după ce au consultat-o și i-au făcut un set de analize complete, au pus un diagnostic clar: mama avea cancer la plămâni, cu metastaze…

Nu se putea așa ceva! Mama mea avea cancer și încă în ultima fază? Da, știam că este o fumătoare înrăită, dar sunt atâția oameni care fumează toată viața și nu pățesc nimic! De ce tocmai ea să se îmbolnăvească?! A rămas în spital, dar starea ei se agrava pe zi ce trecea. Stă-team la căpătâiul ei pe rând, eu, tata și Delia. Mama m-a luat de mână într-o seară și mi-a spus:

— Dana, fata mea, nu știu dacă mai apuc ziua de mâine…
— Mamă, nu vorbi așa! am strigat eu.

— Ascultă-mă… știi că întotdeauna ți-am vrut doar binele. Aș vrea să-mi pro-miți că te vei căsători cu băiatul avocatului Ionașcu. Sunt convinsă că nu-ți va lipsi nimic alături de Bogdan…

Plângeam cu sughițuri, o țineam pe mama de mână și o rugam să nu-mi facă una ca asta. Dar a rămas neclintită în dorința ei cea de pe urmă. N-am avut ce face. Am fost obligată să i-o împlinesc. Ce să fac, o iubeam pe mama așa cum era… I-am promis așadar, disperată, că mă voi căsători cu Bogdan.

— Da, mamă, te voi asculta… știu că-mi vrei numai binele…
A doua zi, mama s-a stins. I-am scris lui Vlad o scrisoare de adio, explicându-i ce s-a întâmplat. Răspunsul lui a constat din două fraze: „Te înțeleg și voi respecta decizia ta. Să nu uiți niciodată că te voi iubi veșnic. Vlad”.

și asta a fost ultima lui scrisoare. Cu inima frântă, am terminat facultatea. La finele ei, la insistențele tatălui lui, Bogdan mi-a cerut mâna. Am acceptat și m-am lăsat condusă la altar, în rochia albă de mireasă, ca teleghidată. Pe urmă, m-am angajat ca profesoară de franceză la un liceu din oraș, deși nu aș avea nevoie să muncesc, să-mi câștig existența. Soțul meu este foarte înstărit, mai ales datorită părinților lui. Dar nu-mi pot afla mulțumirea decât în muncă…

Mă gândesc în fiecare zi la Vlad. Oare m-a uitat? Oare va încerca să mă revadă cândva? Sau va lăsa destinul să decidă, așa cum a făcut în vara aceea, când ne-am cunoscut? Ori-cum ar fi, eu sper ca drumurile noastre să se intersecteze din nou într-o zi, chiar și numai pentru un minut, doar ca să-l mai văd o singură dată…

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să îl DISTRIBUI și pentru PRIETENII tăi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*