Într-o seară, soțul Valentin a întârziat mult acasă, iar ea a intrat la bănuieli. S-a dus în cameră și a început să-i caute printre lucruri. Ceea ce a descoperit în noaptea respectivă, i-a schimbat toată viața. Incredibil ce făcea bărbatul ei pe ascuns

Sunt singură de câteva luni și-mi este bine. Soțul meu era strașnic de gelos și îmi urmărea orice mișcare. Mă iubea atât de tare, încât, bietul, obsedat de ideea că-l pot înșela oricând cu oricine, a ajuns el să mă înșele!

Mereu m-a suspectat, încă de când eram logodnici.

După cununie, deci prin anul 2012, soțul meu Valentin Armașu (Vali pentru psihologii care vor să-l cunoască), probabil imaginându-și, fără temei, că toți bărbații râvnesc o femeie ca mine ce n-ar ezita să calce strâmb, a dat în clocotul amarnicei gelozii și părea că vrea să-mi coasă de lenjeria intimă cel puțin o centură de castitate, dacă nu scutul antirachetă de la Deveselu.

Mă urmărea peste tot, îmi citea corespondența, trăgea cu urechea când vorbeam la telefon, iar atunci când îl podidea inteligența, mă stresa cu întrebări-capcană din ale căror răspunsuri spera să stoarcă ceva. Nu-i dădusem niciodată motive de gelozie, dar și le găsea singur, era bolnav, îl apucau pandaliile chiar și când o privire de neica nimeni de pe stradă zăbovea puțin asupra mea. Considera că hainele mele sunt prea sexy, că machiajul e strident și că la mine totul ar fi devenit anticamera desfrâului dacă mi s-ar fi ivit un prilej cât de mic. Ăștia ca Valentin ar trebui băgați la balamuc. Aș zice că… ne căsătoriserăm din iubire, dar el îmi oferea mult mai multă dragoste decât aveam nevoie și decât puteam să în-dur. Vigilența dragostei sale mă copleșea.

Dragostea sa luase chipul unei gelozii maladive, de unde și expresia „te-ai maladit”, adică te-ai îmbolnăvit. Cică „gelozia este o emoție umană normală și mulți oameni o simt pe parcursul vieții” – de la psihiatrie citire. Eu cred că… nu mulți oameni, ci mulți tembeli. Cine te oprește să ejectezi persoana care nu are altă treabă decât să-ți sădească ție sămânța neîncrederii?

După niscaiva timp a cărui durată n-aș putea-o măsura decât în crizele mele de nervi lăuntrice, Valentin a început să dispară de la domiciliu (nu câteva minute să-și cumpere țigări, ci ore cu toptanul ori jumătăți de noapte) fără să dea explicații, pentru ciudatul motiv că nu i le cerea nimeni.

Nu-i ceream explicații. Spre deosebire de obsedatul meu soț, eu nu eram indiscretă, nu eram neam de traistă ca să-i cer socoteală, dar toate, desigur, au o limită sau mai multe limite; și când au fost abolite limitele, m-am întrebat unde mama naibii se duce Vali, ferchezuit, în fiecare săptămână, la ceas de seară…

Gândurile negre mi-au venit într-o miercuri când el întârzia cu nerușinare; deja ratase cina. Mă foiam agitată prin casă, ca un leu în cușcă… Aveam draci pe mine. Ca să mă calmez, am apelat la clinica nocturnă pentru suferințe mediate: știrile TV.

În seara respectivă, ca de obicei, se difuzau numai nenorociri. Ceea ce mă mai liniștea era familiaritatea for-matului: muzica războinică, tonul egal și persuasiv al crainicului, adevărul alinător că orice suferință este relativă, apoi drogul ultim, buletinul meteo.

M-am întors în bucătărie ca să-mi prepar un al doilea pahar de băutură…

Brusc, mi-a venit o idee: să-i cercetez iubitului meu soț acele „lucruri” de pe internet pe care le făcea deseori, netulburat, adică singur, în intimitatea camerei sale ce-i servea drept birou. Se credea, tot timpul, în siguranță, știindu-mă complet lipsită de curiozitate. Numai că, de data asta, m-am lăsat în voia spiridușului din suflet, un spiriduș care tocmai își luase licența de detectiv.

Am găsit în calculatorul soțului meu ditamai povestea scabroasă, mare iubire mare cu o tipă cam de vârsta lui (după mutra din fotografii). Măiculiță, ce corespondență sentimentală! Când oboseau să-și trimită bezele fierbinți, cei doi guguștiuci, la finalul acelor lungi mesaje de amor, își dădeau întâlnire „la locul cunoscut”.

Am aflat chiar în noaptea respectivă care era „locul cunoscut”, interogându-l în fața dovezilor indubitabile. Locul cunoscut era sub fusta tipei. Vali mi-a mărturisit întrucâtva spășit, că numai și numai frustrarea izvorâtă din gelozie l-a împins în brațele altei femei, ca să-și găsească liniștea, ca să-și consume demonul…

La fel de spășită, la fel de „psiho”, l-am dat afară din locuința MEA și l-am asigurat că divorțul e numai o chestiune de timp. A fost o chestiune de timp… ultra-scurt. In doar câteva săptămâni, m-am descotorosit de povara mariajului.

Coafeza mea mă întreabă și astăzi – glumind aiurea – ce-i cu gâlmele alea două din creștetul căpșorului meu blond. Ii răspund invariabil că sunt rămășițele coarnelor care mi-au fost dăruite din prea multă dragoste.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*