Fata a murit dupa trei saptamani de la nunta. Dupa inmormantare, sotul a intrat pe blogul ei. A realizat imediat ca…

Meghan Baker si Adam Warner erau cuplul ideal. S-au cunoscut intr-un campus din Coreea de Sud, unde ii invatau pe copii limba engleza. In anul 2008, o boala cumplita le-a curmat fericirea: Meghan a fost diagnosticata cu cancer la san.

Au urmat chimioterapia si mastectomia, insa nu a supravietuit. La trei saptamani de la nunta, si-a ingropat iubita, Adam a intrat pe blogul ei si a descoperit cateva lucruri pe care nu le stia.

Povestea de iubire dintre Meghan Baker si Adam Warner, virala
In anul 2007, Meghan si Adam au mers in Coreea de Sud, unde aveau o serie de activitati universitare, printre care o serie de conferinte despre viata studentilor. Era un schimb intercultural cu coreenii.

Adam s-a mutat in Detroit imediat ce a aflat ca iubita lui are cancer, pentru a fi cat mai aproape de orasul Petrolia din Canada. Adam astepta viza ca sa se poata muta impreuna cu ingerasul sau.

Ca sa faca fata bolii, Meghan a scris periodic pe blogul ei despre lupta cu cancerul. Spatiul virtual a devenit refugiul perfect, locul in care isi asternea gandurile, iar unele ganduri i-au fost necunoscute iubitului pana dupa moartea sa.

Fata a trecut pe pagina ei web 30 de lucruri pe care si-ar dori sa le faca in viata. „Sa ma marit cu Adam”, a fost dorinta din capul listei. Tanara si-a mai dorit, printre altele: sa invete o limba straina, sa invete sa canta la pain sau chitara, sa traiasca in 5 tari diferite, sa alerge la maraton, sa faca 100 de ore de voluntariat, sa citeasca cel putin 12 carti, sa traverseze Canada cu trenul si sa participe la un concurs de ice-skating.

In memoria ei, Adam va face toate cele 30 de lucruri pe care si le-a dorit Meghan.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să îl DISTRIBUI și pentru PRIETENII tăi!

Citeste si:
I-a murit sotia in brate. Sotul Laurei a bagat un plic in buzunarul doctorului. E cutremurator ce era scris

Ai forță să nu plângi? Scrisoarea unui american către medicii care i-au îngrijit soția decedată. ”Credeți că vă voi putea uita vreodată?”

Laura Levis s-a stins la doar 34 de ani, după un devastator atac de astm. Soțul ei, Peter DeMarco, a trimis o scrisoare către cei 15 oameni care au avut grijă de ea: medici, asistente, chiar și femei de serviciu. ”Cum de ai ținut minte atâtea nume?”, a sunat întrebarea. ”Cum credeți că-i voi putea uita vreodată?”, a venit răspunsul. ”New York Times” i-a publicat-o, considerând-o una dintre cele mai mari mostre de iubire. În toate sensurile

După ce soția sa, Laura, a decedat la doar 34 de ani, în urma unui atac asmatic, Peter DeMarco, un tânăr din Boston, SUA, a ticluit o scrisoare către toți cei 15 oameni din Spitalul ”CHA Cambridge” care au avut grijă de ea: de la medici la asistente, de la specialiști în probleme respiratorii la femeile de serviciu.

”Cum de reușesc să țin minte toate aceste lucruri?”

”Cum credeți că pot uita?”

”Toți împreună și fiecare dintre voi ați tratat-o pe Laura cu atâta profesionalism și atâta amabilitate, deși ea era inconștientă. De fiecare dată când avea nevoie de injecție și o înțepați, vă cereați scuze, deși era clar că ea nu vă aude. Știu că o înveleați de fiecare dată, pentru că fie era răcoare în cameră, fie pentru că vă doreați să doarmă mai bine, dar era clar că ea nu-și putea da seama.”

”Și părinții ei vă mulțumesc. De fiecare dată le reglați scaunul, le aduceați apă, le răspundeați la orice întrebare. Știți ce mi-a spus socrul meu, medic și el? Că v-ați purtat atât de frumos cu el încât părea că este implicat în actul spitalicesc. Nu vă pot spune cât de importante au fost acele clipe pentru el!”

”Îmi aduc aminte cum ați avut grijă de mine. Fără forța voastă, ce mă făceam? Stăteam cu capul meu pe mâna ei. Vă vedeam, pe la spate, cum intrați și vă făceați treaba fără să ne deranjați o secundă, ca și cum ați fi fost invizibili…Cum să uit cum mă ajutați să stau cât mai aproape de ea, deși ne separau un infinit de cabluri? De câte ori nu m-ați întrebat dacă am nevoie de mâncare, de apă, de haine, de un duș? Credeți că pot trece peste momentele când, în loc să plecați acasă, la copiii voștri, la soții voștri, rămâneați cu mine pentru a ne uita, împreună, pe albumul cu fotografiile Laurei, un om pe care nu-l cunoscuserăți? Când am avut nevoie de email, pentru o urgență, mi-ați dau un calculator. A, sau atunci, în noaptea aia, când ați închis ochii și mi-ați dat voi să aduc, în camera aia mică, 50 de persoane, de la rude până la elevii ei? Când mi-ați permis să punem muzică, să dansăm, să ne aducem aminte ce fel de om a fost? Da, ultima noastră noapte, împreună…Ar fi fost posibilă fără voi?”

Apoi…Apoi ultima noastră zi. Plecaseră toți, așteptam un donator de organe, care nu mai venea. Eram frânt, știam că va pleca. Vă aduceți aminte? Atunci v-am rugat să mă ajutați să înclin scaunul, să pot fi cât mai aproape de ea. Mi-ați zis că aveți o idee mult mai bună, să ies pe hol nițel. Am ieșit! Când am revenit, voi, Donna și Jen, trăseserăși patul în partea dreaptă a camerei, suficient cât să mă pot apropia de Laura. V-am întrebat dacă ne puteți da o oră, o singură oră. Doar noi doi, fără întreruperi. Ați dat din cap aprobator, ați tras draperiile, ați stins lumina. Mi-am lipit corpul de al ei…Era frumoasă. I-am mângăiat părul, i-am mângâiat fața. Mi-a așezat fruntea pe pieptul ei. Aveam senzația că urc și cobor cu fiecare respirație, auzeam bătăile inimii ei în urechea mea. Ultimul nostru moment”

”Voi ține minte aceasta ultimă oră toată viața. A fost un cadou mai frumos decât toate cadourile din lume. Mulțumesc Donna. Mulțumesc Je. Mulțumesc tuturor!”

”Cu eternă recunoștință și dragoste,

Peter DeMarco”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*