„Elena făcuse un infarct, iar eu am salvat-o. Fiind bătrână și bogată, îmi venise o idee: să am grijă de ea și să rămân eu cu banii. Nu i-am zis nimic de planul meu diabolic, mai ales că avea un fiu. Luasem cea mai proastă decizie cu averea. Într-o zi, femeia mi-a dat o scrisoare. De atunci, trăiesc o adevărată dramă…”

„Într-o zi, femeia mi-a dat o scrisoare. De atunci, trăiesc o adevărată dramă…”

Nu-mi mai încăpeam în piele când, într-o dimineață, poștașul a adus scrisoarea pe care o așteptam de luni de zile. Candidasem pentru un post de asistentă medicală în București; o făcusem mai mult la stăruințele mamei mele, care era de părere că, la cei douăzeci și șase de ani câți împlinisem de curând, ar cam fi fost vremea să plec de acasă și să învăț să stau pe propriile picioare.

Mama, după ce a terminat cu felicitările, mi-a smuls scrisoarea din mână și a plecat să le-o arate vecinelor. Eu am rămas singură în camera mea și am început să-mi fac bagajele. La drept vorbind, nici nu aveam prea multe lucruri. Câteva haine și pe Marty, un ursuleț de pluș, singura amintire pe care o aveam de la tatăl meu, care ne părăsise cu mulți ani în urmă.

Despărțirea de mama a fost mai ușoară decât aș fi crezut. Ea plângea în hohote, iar eu încercam să o consolez. Pe undeva, eram fericită că urma să ajung taman în Capitală. Era șansa pe care o așteptam de mult, șansa de a o lua de la capăt, într-un loc nou.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în București a fost să-mi caut o locuință cât mai ieftină. După destul de multe încercări, am găsit o garsonieră pe la marginea orașului, una de la balconul căreia se putea vedea un lan de porumb. Nu era chiar panorama pe care o visasem, dar era un început… M-am înțeles cu proprietarul la un preț decent, pe care să mi-l pot permite din salariul de asistentă.

Bucureștiul mi s-a părut încă din prima clipă un oraș groaznic. Colegii de serviciu mă asigurau că o să mă obișnuiesc, dar pe ascuns mă porecliseră „Provinciala”. Zilele se scurgeau una după alta, fără a aduce cu ele acea schimbare de care aveam atâta nevoie. Cele mai grele erau sâmbetele și duminicile. Prieteni nu aveam, eu fiind o fire mai retrasă de când mă știu. Uneori, se-rile, auzeam râsetele copiilor care locuiau la etajul trei, imediat deasupra mea, sau urletele lui Nea Gigi, mecanicul bețiv de la doi, care venea seara acasă și le făcea educație cu pumnul copiilor și nevestei.

De când mă mutasem la bloc, căpătasem și un obicei nou: stăteam ore în șir la geam și observam persoanele care treceau prin fața scării. Cel mai mult mă fascina o doamnă în vârstă care locuia în apartamentul de vizavi. Să tot fi avut vreo șaptezeci de ani. în fiecare seară, la șapte și jumătate fix, ieșea să-și plimbe pechinezul prin fața blocului.

într-o seară însă, cei doi nu au ieșit din casă la ora obișnuită. Am așteptat preț de vreo cinci minute, dar nu se întâmpla nimic. în cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și am ieșit din casă. Am lipit urechea de ușa doamnei și am auzit cățelul lătrând. „Să vezi că s-a întâmplat ceva cu bătrâna…”, mi-am zis.

Am început să bat în ușa apartamentului. Mai întâi încet, pe urmă din ce în ce mai tare. Nimic. Numai bietul cățel scheuna de ți se rupea inima auzindu-l.

Am alergat în casă și am sunat la 112. în mai puțin de cinci minute, au venit salvarea și pompierii. Au spart imediat ușa și atunci am văzut-o pe bătrână întinsă pe jos. Lângă ea, veghea cățelul. După câte mi-am dat seama, bătrâna făcuse un infarct. Am dus-o imediat la spital, unde doctorul mi-a spus:

— Mare noroc a avut cu tine bătrâna! Dacă nu chemai pompierii, murea sigur. Ia spune, n-are rude?

— Nu știu, domnule doctor. Eu sunt o vecină de-a dumneaei…

— Mda… în orice caz, i-ai salvat viața. Din nefericire, e posibil să rămână paralizată, dar va trăi… mi-a mai spus doctorul înainte de a se apleca din nou asupra bătrânei, care era încă inconștientă.

Era foarte palidă, dar respirația ei devenise regulată. Noaptea aceea am petrecut-o la căpătâiul doamnei al cărei nume nici nu-l cunoșteam. Toate asistentele care treceau pe acolo credeau că sunt fiica ei și mă îmbărbătau:

— Mama ta e mai puternică decât pare. Se va face bine, ai să vezi!

Eu zâmbeam stingherită și le mulțumeam pentru urări. Spre dimineață, bătrâna a deschis ochii, dar după câteva clipe i-a închis la loc. Era încă foarte slăbită. Am decis să merg până acasă și să îl aduc pe singurul suflet la care știam că ține: cățelul ei. Când și-a văzut pechinezul, bătrâna s-a luminat imediat la față.

— Nici nu știu cum să-ți mulțumesc că l-ai adus! mi-a spus bătrâna. El este tot ce mai am pe lumea asta… Pe mine mă cheamă Elena și nici nu știu cum aș putea să te răsplătesc pentru ceea ce ai făcut…

— Să vă faceți bine, asta este tot ce-mi doresc! i-am răspuns.

Elena a fost nevoită să stea în spital încă aproape trei săptămâni, timp în care am hotărât să-l păstrez pe Bobiță la mine. Bătrâna și-a revenit mult mai repede decât crezuse inițial medicul.

— Cred că este, în mare măsură, meritul tău, mi-a spus medicul făcându-mi cu ochiul. în orice caz, după ce se întoarce acasă, să ai mare grijă de ea.

Am luat în serios spusele medicului și, imediat ce s-a întors acasă Elena, m-am oferit să am grijă de ea. Se putea deplasa prin casă, dar numai cu ajutorul unui baston. De cumpărături mă ocupam eu, când plecam de la serviciu. Făceam piața, după care mă întorceam acasă, îi găteam Elenei și îi povesteam ce se mai întâmplase pe la spital. într-o seară, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o:

— Nu aveți nicio rudă?

— De ce întrebi?

— Fiindcă nu am văzut niciodată pe nimeni să vină la dumneavoastră…

Elena m-a privit direct în ochi și a spus:

— Am un fiu, dar nu l-am văzut de mai bine de treizeci de ani.

— Cum așa?

— Vezi tu, cu mulți ani în urmă, soțul meu și cu mine eram proprietarii unui mic atelier de ceasornicărie. Nu era cine știe ce afacere, dar nici nu pot spune că ne mergea rău. Soțul meu lucra toată ziua, iar eu mă ocupam de casă. Toată mândria mea era fiul nostru, Vladimir, care într-o zi ar fi trebuit să preia atelierul. Cel puțin așa speram soțul meu și cu mine. Dar, din păcate, în viață, nu-ți ies întotdeauna lucrurile așa cum îți propui. în timpul unei excursii, Vladimir a cunoscut o fată din alt oraș. S-au plăcut imediat, iar Vladimir ne-a anunțat că el se însoară cu fata asta și că se mută la ea.

— și dumneavoastră ce-ați zis? am întrebat eu, în timp ce amestecam supa.

— Ce să zic? M-am opus! Eu aș fi vrut să rămână aici, lângă noi. Dar cel mai hotărât a fost soțul meu, care voia ca Vladimir să preia ceasornicăria. în fond, pentru asta trudiserăm noi toată viața.

— și ce a făcut Vladimir?

— Vladimir a făcut ce a crezut el că este mai bine… A plecat cu fata. De mic a fost căpos, iar femeia asta cred că i-a sucit mințile.

— și de atunci nu l-ați mai văzut?

— Nu. Soțul meu chiar mi-a interzis să iau legătura cu el. El a sperat mereu ca Vladimir să se întoarcă într-o zi, dar degeaba a așteptat. în scurt timp, soțul meu s-a îmbolnăvit și a murit. Eu nu am putut să conduc singură atelierul, așa că l-am vândut. Cam asta ar fi povestea mea…

— Nu ați mai auzit niciodată de Vladimir?

— Ba da. 0 mătușa de-a lui a primit, cu câțiva ani în urmă, o ilustrată de la el în care îi spunea că nevastă-sa a născut gemeni și că este bine. Mie însă nu mi-a scris niciodată. Pentru orice eventualitate, am adresa lui, dar nu văd de ce să-i scriu eu prima.

— Bine, dar este fiul dumneavoastră! am răspuns eu.

— Da, dar el a ales să ne părăsească pentru fătuca aia. Dacă nu te superi, aș prefera să nu mai vorbim despre subiectul acesta.

Pentru restul serii, Elena a tăcut și s-a uitat în gol. Era foarte tristă…

A doua seară, în timp ce spălam vasele în apartamentul ei, Elena m-a chemat în sufragerie. Când am intrat în cameră, bătrâ-na stătea în fotoliu și ținea în mâini o cutiuță de lemn.

— Vreau să-ți fac un cadou pentru că ai fost atât de bună cu mine, mi-a spus Elena.

— Un cadou? am întrebat eu.

— Da. Vreau să ai de la mine acest inel. Este foarte prețios… L-am primit de la soțul meu, în ziua în care ne-am căsătorit.

— Dar… Eu… Nu știu ce să spun…

— Nu spune nimic. Poartă-l la ocazii speciale. Să-ți amintească mereu de mine!

Era cel mai frumos lucru pe care îl avusesem vreodată! De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, era prima bijuterie de valoare pe care o aveam. După ce ne părăsise tata, mamei numai de bijuterii nu-i ardea. Mereu îmi spusese că noi suntem „oameni modești”. Nu eram chiar săraci, dar nici multe nu ne puteam permite. Iar acum, aveam un inel cu diamant. De purtat, îl purtam numai în casă, pentru ca să nu-mi iasă vorbe pe la serviciu. Oricum, colegele nu mă prea plăceau și nu doream să le dau apă la moară.

După câteva zile, în timp ce făceam curat prin camera Doinei, am găsit sub niște prosoape aflate în dulap mai multe carnete cec la purtător. în primul moment, le-am pus repede la loc, dar, pe urmă, curiozitatea a învins și am început să le răsfoiesc. Elena era bogată! Aș putea spune că era chiar foarte bogată… Cu banii ăia mi-aș fi putut cumpăra un apartament cu patru camere în centrul Bucureștiului și să-l și mobilezi. Am pus cecurile înapoi la locul lor, dar ce văzusem nu-mi dădea pace: câți bani avea Elena! în aceeași zi, bătrâna mi-a dat o scrisoare.

— Pentru cine este? am întrebat.

— Este pentru Vladimir. M-am gândit că ar fi bine să-i scriu. Cine știe cât mai am de trăit… Aș vrea să-l mai văd totuși o dată. Vrei să duci tu scrisoarea asta până la poștă?

— Sigur!

Pe drum, am început însă să mă gândesc ce rost avea să apară acum Vladimir. Bătrâna ar fi putut să moară și nici că i-ar fi păsat lui de asta! Eu eram cea care avusesem grijă de ea. Fără să stau mult pe gânduri, am rupt scrisoarea și am aruncat-o la coșul de gunoi. Când am ajuns acasă, îmi părea rău de ceea ce făcusem, dar faptul era consumat. Toată noaptea m-am zvârcolit în patul meu, fără să-mi găsesc liniștea. A doua zi, arătam ca o stafie, iar colegele mă întrebau dacă nu mă simt bine.

îmi era atât de rușine de ceea ce făcusem, dar nu aveam cui să mă confesez. Elena mă întreba în fiecare zi dacă nu a venit cumva o scrisoare de la fiul ei, iar eu spuneam că nu, că poate n-a ajuns, că doar știe și ea cum merge poșta…

După cam o lună, m-a chemat într-o seară la ea. Am ajuns imediat și am găsit-o în picioare, sprijinită în baston, cu Bobiță alături.

— Am luat astăzi o hotărâre importantă! a spus pe un ton foarte autoritar.

— Da? am întrebat eu.

— îi scrisesem lui Vladimir că sunt foarte bolnavă și că aș dori să-l văd. Se pare însă că lui nici că-i pasă de ce simt eu. Foarte bine! Fie așa cum vrea el!

— Nu prea înțeleg ce vreți să spuneți…

— Ai să înțelegi imediat. Eu am niște bani depuși… Este o sumă frumușică. Aș vrea să primești tu banii aceștia după ce eu nu voi mai fi.

— Nu pot să accept așa ceva…

— Ba poți! Ai să vezi că poți, fiindcă îi meriți!

A urmat o altă noapte nedormită. De mai multe ori aș fi vrut să mă duc la Elena și să-i spun tot adevărul, dar de fiecare dată mă gândeam la bani. Ce mult aveam nevoie de acei bani… Din salariul meu de asistentă medicală nu aș fi reușit niciodată să-mi cumpăr o casă.

A doua dimineață, am ajuns devreme la Elena. Era ziua cea mare! Când am intrat în apartamentul ei, era prăvălită în fotoliu. Am înțeles imediat că avusese un nou infarct și am chemat Salvarea. în drum spre spital, Elena mi-a spus cu glas stins:

— Te rog, sun-o pe mătușa lui Vladimir. Numărul ei este în agenda mea. Ea are numărul de telefon al băiatului meu. Te rog pe tine să-l suni și să-l rogi să vină…

Nu am sunat-o pe mătușă și nici pe Vladimir. în fond, eu eram cea care avusese grijă de Elena, nu Vladimir! A doua dimineață, când m-am dus la spital, Elena m-a întrebat imediat:

— Ce-ai făcut? Ai vorbit cu Vladimir? Când vine?

— Am vorbit cu el și a spus că încearcă să vină, dar nu știe când…

— încearcă să vină… a repetat ea, iar ochii ei priveau în gol. Deci așa…

Aș fi vrut să o întreb de carnetele CEC care erau încă sub prosoapele din dulap, dar mi-am dat seama că nu mă mai auzea. Așa că am plecat spre casă. Spre seară, când tocmai făcusem un duș, am auzit soneria. Cine să mă caute pe mine?! Nu am prea multe cunoștințe în București. Am deschis ușa și în prag stătea un bărbat masiv, cu o barbă neagră și deasă. Intuiția mi-a spus că trebuia să fie Vladimir și am simțit cum înlemnesc.

— Bună ziua, a spus bărbatul pe un ton rece, care nu prevestea nimic bun. Eu sunt Vladimir, dar după felul în care mă privești bănuiesc că știi și cine sunt, și de ce am venit… Vin de la spital, unde am avut o discuție cu mama. Noroc că a sunat-o pe mătușa mea, s-o întrebe de ce nu o vizitează, că altfel nu aflam niciodată că maică-mea este în spital. Dar am înțeles că tu ai fi trimis și o scrisoare pe adresa mea, ba chiar că noi doi am fi vorbit la telefon. Ce ai de spus, domnișoară?

— Eu… Pot explica totul.

— Ba nu poți explica nimic! Ai abuzat de încrederea mamei mele și ai vrut să o jefuiești. Să-ți fie rușine!

A fost prima și ultima oară când l-am văzut pe Vladimir. Până a revenit Elena din spital, eu deja dispărusem din bloc… Au trecut 20 de ani de atunci, dar eu tot nu am uitat de ce am fost în stare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*