Bărbatul era FERICIT că s-a CĂSĂTORIT cu femeia perfectă, dar după un an și jumătate s-a hotărât: ,,CĂSNICIA NU ESTE PENTRU MINE”. Motivul e unul HALUCINANT, dar a ajuns cunoscut în întreaga lume și TOȚI sunt DE ACORD cu el… Uite CE A AFLAT

Cei doi din imaginea de mai sus sunt Kim și soțul său, Seth Adam Smith, cel care a înțeles după un an și jumătate de căsnicie că mariajul nu prea i se potrivește… Toți l-au condamnat la început, dar după ce i-au ascultat cuvintele, s-au declarat complet de acord cu el. Probabil că și tu vei păți la fel!

După un an și jumătate de căsătorie, Seth a înțeles adevăratul scop al căsniciei. El a postat un mesaj pe blogul său cu titlul: ,,Căsătoria nu este pentru mine”.

Iată ce a zis acest om:

,,Fiind căsătorit de un an și jumătate, am ajuns recent la concluzia: căsnicia nu este pentru mine.

Înainte de a începe să faci presupuneri, continuă să citești.

Eu și soția mea ne-am cunoscut cu 15 ani în urmă, când eram încă elevi. Am fost prieteni pe parcursul a 10 ani până când am înțeles că nu mai vrem să fim doar prieteni.

Însă chiar și îndrăgostindu-mă de cea mai bună prietenă a mea, nu am fost scutit de anumite temeri în ceea ce privește căsătoria. Cu cât eram mai aproape de luarea acestei decizii, cu atât mai tare eram cuprins de o frică paralizantă. Eram pregătit? Făceam oare alegerea corectă? Era Kim persoana potrivită pentru căsătorie? Oare ea mă va face fericit?

Apoi, într-o noapte decisivă, i-am împărtășit aceste gânduri și îngrijorări tatălui meu.

Probabil fiecare dintre noi a trecut prin momente, în care timpul parcă se încetinește sau aerul devine nemișcat și totul parcă se sfârșește, transformând acea clipă în ceva de neuitat.

Un astfel de moment a fost cel în care tata mi-a răspuns la întrebările mele. Zâmbind cu înțelepciune, el mi-a spus: „Seth, tu ești foarte egoist. Așa că îți voi da un răspuns simplu: căsnicia nu este potrivită pentru tine. Nu te căsătorești pentru ca tu să fii fericit, ci pentru a face pe cineva fericit. Chiar mai mult, nu te căsătorești doar pentru tine, ci de dragul unei familii, de dragul viitorilor tăi copii. Cine vrei să-i crească și să-i educe? Căsnicia nu este pentru tine. Nu este despre tine. Ea se referă la persoana, cu care te căsătorești.”

În acea clipă am înțeles că Kim este perechea potrivită pentru mine. Am înțeles că vreau să o fac fericită, să o văd zâmbind și râzând în fiecare zi. Doream să devin o parte din familia ei și familia mea vroia ca ea să facă parte din a noastră. Și gândindu-mă la toate momentele, în care am văzut-o jucându-se cu nepoții mei, am înțeles că ea este cea cu care vreau să-mi construiesc propria familie.

Sfatul tatălui meu a fost și șocant, și revelator. El era contrar actualei „filosofii a supermarket-urilor”, care spune că dacă un lucru nu te mai face fericit, îl poți aduce înapoi ca să-ți alegi altul nou.

Nu, căsnicia (și dragostea) adevărată nu vorbește niciodată despre tine, ci despre persoana, pe care o iubești: despre dorințele, nevoile, speranțele și visele ei. Egoismul cere: „Care este beneficiul meu?”, în timp ce Dragostea întreabă: „Ce pot eu să ofer?”

Cu ceva timp în urmă, când inima mea era împietrită de un amestec de teamă și ură, Kim mi-a arătat ce înseamnă dragostea dezinteresată. Când presiunea a crescut într-atât de mult, încât niciunul dintre noi nu o mai suporta, emoțiile au explodat. Eram insensibil și egoist.

Dar în loc să-mi răspundă tot cu egoism, Kim a făcut ceva extraordinar: lăsând la o parte toată durerea și chinul cauzate de mine, ea m-a îmbrățișat iubitoare și mi-a liniștit sufletul.

Am înțeles că uitasem sfatul tatălui meu. În timp ce Kim umplea căsnicia noastră cu iubire, eu mă gândeam doar la mine. Acest gând îngrozitor m-a făcut să plâng și i-am promis soției mele că voi încerca să-mi repar greșelile.

Pentru toți cei care citesc acest articol — căsătoriți, logodiți, singuri sau chiar și cei mai înrăiți celibatari — vreau să știți: căsătoria nu este despre voi. Nicio relație adevărată de dragoste nu este despre voi. Dragostea este despre persoana pe care o iubiți.

Și, paradoxal, cu cât iubești mai sincer o persoană, cu atât mai multă dragoste primești.”

CITEȘTE ÎN CONTINUARE URMĂTORUL ARTICOL

Povestea lor mi-a cutremurat sufletul. Incepe asa: M-am casatorit de tanar, la numai 25 de ani, cu Madalina, o fata frumoasa si sincera de la tara. Dupa putin timp de la nunta, mama a zarit-o pe Madalina la piata cu un alt barbat. Nu-mi venea a crede. Ceea ce aveam sa aflu, insa, m-a SOCAT de-a dreptul. In fiecare miercuri dupa-masa…

Povestea mea este a unui om care a pierdut totul, care nu mai așlepta nimic de la ziua de mâine. Până când o Forță Cerească a decis să intervină ca să îmi schimbe destinul și… mi-a scos-o în cale pe Iulia.

M-am căsătorit de tânăr, la numai 25 de ani, cu o fată și mai tânără ca mine, de 21 de ani, Mădălina. O fată simplă, de la țară, pentru care, spre deosebire de mine, credința era la mare preț. O domnișoară evlavioasă, cuminte, blândă și devotată, alături de care am trăit 13 ani în dragoste, înțelegere și armonie.

Nimic nu ar fi anunțat o schimbare radicală de caracter din partea ei și, totuși, aceasta s-a produs! Pentru că, atunci când este scris să își bage coada necuratul, nu mai e nimic de făcut…
Totul a început subit, în urmă cu 2 ani, când mama, mergând la piață, absolut întâmplător, a zărit-o pe Mădălina în oraș însoțită de un bărbat. Bineînțeles că eu, știind că soția mea era la serviciu la acea oră, am fost convins că mamei i s-a părut și că de fapt, a fost o confuzie.

Însă când, după alte câteva zile, și tatăl meu, mergând să plătească nu știu ce factură, a zărit-o pe Mădălina cam în aceeași zonă în care o văzuse și mama, însoțită de un bărbat, atunci mi-a stat inima în loc!

Nu puteam crede așa ceva! Mădălina mea să aibă o aventură? Era ultima persoană din lume pe care aș fi suspectat-o de infidelitate! M-am gândit atunci că trebuie să fie vorba de vreun coleg de serviciu cu care s-a deplasat în interes de serviciu. Apoi, tot eu mă întrebam: „Dar dacă e așa, de ce nu mi-a pomenit nimic de aceste drumuri? și cum rămâne cu faptul că, din spusele părinților, cei doi păreau destul de apropiați?”. În cele din urmă, după un scurt consiliu cu mama, tata și fratele meu, am decis să angajez un detectiv particular.

Ceea ce aveam să aflu după câtva timp m-a dat pur și simplu peste cap: soția mea chiar avea o aventură! Probele pe care mi le-a prezentat detectivul respectiv chiar erau indubitabile. Cei doi se întâlneau o dată pe săptămână, miercuri după-amiaza, atunci când eu știam că Mădălina mergea la un curs de formare profesională. De altfel, așa se scuza, uneori, când întârzia acasă…

În ziua când eu, Bogdan Cerbu, am aflat că sunt mai încornorat… decât un cerb, am simțit că tot universul se năruie peste mine. Deși nu am făcut niciodată excese de alcool, în acea seară, de ciudă și totodată de durere, m-am îmbătat criță și am ajuns acasă pe trei cărări.

Nu am declanșat niciun scandal, pentru că nu sunt un om impulsiv și agresiv din fire, ba dimpotrivă, doar m-am întins și m-am culcat pe covor, nesuportând să mă bag în pat lângă adulterină! Din fericire, Mihai, băiețelul nostru în vârstă de trei ani, deja dormea și, prin urmare, nu m-a văzut clătinându-mă. Cât despre Mădălina, ea s-a mirat să mă vadă într-o așa stare delicată, lipsit de echilibru:

— Bogdan, ce e cu tine? Ce ai pățit? Iți este rău?
Am privit-o cu sila cu care sunt priviți suculenții gândaci de bucătărie înainte de a fi striviți și am zis doar atât:
— Nu mi-e rău. Mi-e bine!

Apoi, văzând că n-o scoate la capăt cu mine, n-a mai zis nimic; m-a lăsat în legea mea, iar eu am adormit pe covor. A doua zi, cum era sâmbătă, am dus băiatul la bunici, care locuiau la doi pași de noi, și am abordat subiectul frontal.
I-am vorbit tăios, dar fără jigniri. I-am spus că știu totul și că nu are rost să nege, ci mai bine mi-ar spune de ce. Asta era întrebarea care mă măcina cel mai mult de când aflasem: DE CE?

Spre surprinderea mea, nu a negat nimic. De altfel, ar fi fost în zadar, după cât de evidente erau dovezile… Mi-a dezvăluit, printre lacrimi, că pur și simplu nu știe de ce. știa numai că s-a întâmplat. Era vorba despre un coleg de serviciu, care o curtase ani buni, și pe care, cu timpul, l-a perceput ca foarte drăguț, inteligent și manierat. Pas cu pas, nemernicul, folosindu-se de tot felul de subterfugii psihologice, i s-a infiltrat în suflet și a făcut-o să cedeze. După spusele Mădălinei, ticălosul nu se sfiise să îi sugereze chiar că nu e sănătos ca o femeie să cunoască intim doar un bărbat în toată viața ei… Aceasta, precum și multe alte bazaconii cu care i-a împuiat capul i-au sucit mințile soției mele și, astfel, i-a devenit amantă – repet, astfel mi-a înfățișat ea evenimentele, încercând cumva să îmi sugereze că este o victimă, iar vina ar fi numai și numai a insistentului hăndrălău. Ce tupeu pe ea!

Am decis pe loc să divorțez și i-am spus asta, iar ea nu s-a opus. Singura sa condiție a fost ca Mihai să rămână în custodia ei, lucru pe care, de altfel, știind cât de mămoși sunt băieții, l-am acceptat. Procesul părea să fie unul scurt și fără circ, mai ales că deciseserăm să vindem apartamentul și bunurile și să împărțim suma rezultată pe din două.

Problema cea mare a apărut însă la final, atunci când m-am îngrozit să constat că trăisem 13 ani lângă un monstru! Pur și simplu, Mădălina, susținută de o armată de avocați extrem de abili și de martori – dintre care pe unii nu-i văzusem în viața mea -, a cerut ca eu să nu mai am

dreptul să îmi văd niciodată copilul. și ce e mai rău e că a obținut asta… Prevalându-se de niște fotografii pe care mi le făcuse – ce vicleană și parșivă femeie! – în noaptea în care m-am îmbătat de supărare și am dormit pe covor, ca și de niște declarații mincinoase ale unor vecini plătiți, m-a „scos” un alcoolic inveterat și, prin urmare, un element periculos și care nu are ce căuta în preajma copilului. Greu de crezut, dar adevărat! Eu, care îmi iubeam copilul mai presus de orice pe lumea asta și care făcusem eforturi enorme să îl cresc până la 3 ani, nu mai aveam voie să îl văd!

Până la urmă, am ajuns la o înțelegere destul de dureroasă pentru mine, dar asta a fost tot ce am putut obține: am renunțat la jumătatea mea de bani în favoarea mamei – chipurile, ca să poată să crească băiatul în siguranță materială – și, în schimb, am primit dreptul de a-mi vedea băiatul în weekenduri și în vacanțe. și astfel am rămas fără nimic și a trebuit să mă întorc în casa părintească și să o iau de la zero, mulțumirea fiind aceea că puteam să îl văd pe cel mic…

— Doamne, ce femeie rea! O scorpie mai mare nu puteai găsi! Lângă cine ai stat atâția ani, Bogdan? mă compătimeau părinții.
Fratele meu era chiar mai înverșunat:
— Jigodia! ți-a mâncat 13 ani din viață, apoi te-a ruinat!

A trecut un an de la proces. Mihai, pe care îl vedeam regulat și care era însuși sensul existenței mele, avea patru ani atunci când am primit cea mai cumplită veste din viața mea. Așadar, anul trecut m-am trezit acasă cu doi dintre avocații fostei soții, care mi-au zis atât atunci când i-am întrebat ce doresc:

— Citiți hârtia aceasta și veți înțelege!

Am citit imediat hârtia respectivă și am simțit că mi se înmoaie picioarele. Era o chemare în instanță pentru stabilirea paternității. Ce se întâmpla? Acum, la un an după ce îmi luase totul și îmi lăsase numai dreptul de a vedea băiatul, ticăloasa curvă (scuzați cuvântul, dar e cel mai potrivit aici), adică fosta mea soție, mă anunța că Mihai nu era copilul meu, ci îl concepuse cu amantul ei! Ceea ce însemna că legătura lor adulterină dura de ani buni, iar ea mi-a ascuns asta până mi-a stors partea mea de bani… Fără să mai pomenesc de faptul că eu crescusem timp de trei ani copilul altuia!

Am făcut un șoc extrem de puternic și era gata-gata să înnebunesc. Au fost zile și nopți cumplite, în care nu mai știam pe ce lume sunt. Numai prezența părinților și a fratelui meu lângă mine m-a ajutat să rămân în viață și să nu devin o legumă. Simțeam că nu mai am de ce să trăiesc… deși îl iubeam pe copil la fel de mult ca în clipa în care l-am strâns prima dată în viață ca pe copilul meu! Simțeam că, dacă nu îmi găsesc un alt țel în viață, nu mai are rost să continui. Gândul sinuciderii mă vizita tot mai des și nu vedeam altă soluție să scap de chinul insuportabil… Până în urmă cu câteva luni, când mi s-a întâmplat un lucru incredibil, minunat!

Într-o seară, mergeam la pas, pe bulevardul Magheru, spre casă, cu gândurile mele, cu amintirile mele dureroase, care mă bântuiau neîncetat.

Eram rupt de realitate, pierdut în timp și spațiu, când, nu-mi explic nici azi de ce, am ridicat brusc capul din pământ. Probabil a fost o premoniție, posibil să fi fost însă doar un instinct. Pentru că tot ceea ce am văzut atunci m-a îngrozit: o mașină neagră, uriașă, „de teren”, se îndrepta cu mare viteză, slalomând dezordonat printre niște jaloane imaginare, spre intersecția cu strada C.A. Rosetti, în care câteva persoane traversau liniștite pe trecerea de pietoni. știu că poate a fost un moment de nebunie, însă am simțit că șoferul pierduse controlul bolidului.

Așa că, fără să îmi pese de primejdie, am strigat cât am putut de tare: „Atenție!” și am sărit în fața mașinii, trăgând după mine trei persoane care rămăseseră ca paralizate.

Apoi… s-a rupt filmul și, când m-am trezit, eram la spital, iar la marginea patului în care zăcusem inconștient îmi zâmbea o tânără mignonă, subțire, frumoasă, cu un trandafir roșu în mână:

— Iți mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața!

Ce se întâmplase mi-a fost apoi cât se poate de evident, după ce fata mi-a povestit totul cu lux de amănunte: mașina mă acroșase, fusesem lovit la cap, transportat de urgență la spital, dar acum eram în afara pericolului. Trebuie să admit că nu mai știu dacă, în acele clipe, în care am simțit că bolidul va lovi pietonii, mi-am dorit să intervin și să îi salvez sau pur și simplu, din subconștient, mi s-a reactivat dorința de a muri după ce pierdusem tot și nu mai aveam pentru ce să trăiesc. Cert este că saltul meu s-a dovedit salvator pentru toate cele trei persoane, între care fusese și tânăra care se afla lângă mine când m-am trezit.

După numai trei zile, când am fost externat, Iulia, cum se numește tânăra, a venit și m-a așteptat la ieșire, ca și celelalte două persoane pe care le salvasem.

Credeam că doar țineau să îmi mai mulțumească o dată, însă era numai parțial adevărat. Pentru că, după ce au plecat doamna și domnul pe care îi trăsesem pe trotuar, salvându-i de la moarte, Iulia, care de altfel mă vizitase în fiecare zi, a rămas cu mine și m-a întrebat:

— Bogdan, vrei să mergem la o cafea, să ne cunoaștem mai bine? Ce ai făcut tu pentru mine nu a mai făcut nimeni!

Desigur că am acceptat invitația. Iulia părea o tânără foarte drăguță, serioasă și stăpână pe sine, deși, cum v-am spus, avea un fizic mărunt, delicat. Ne-am dus împreună la o cafenea și am stat de vorbă până seara târziu, iar a doua zi ne-am văzut iar. A treia zi, din nou. și tot așa, pe nesimțite, încă o săptămână în șir.

Fără să ne dăm seama, ne-am împrietenit foarte bine și fiecare a povestit tot felul de lucruri din trecutul lui. Am ajuns să vorbim mult la telefon când nu ne vedeam, să ne scriem pe e-mail și să ne gândim unul la celălalt.

Iulia fusese zguduită aflând prin ce trecusem și se temea ca nu cumva să îmi reapară dorința de a îmi pune capăt vieții. Insă ce nu știa ea era că, treptat, de când o cunoscusem, acele gânduri nebune nu îmi mai apăruseră deloc în minte.

— Iulia, cred că eu m-am îndrăgostit de tine! m-am trezit dezvăluindu-i într- seară, nitam-nisam.

Nu premeditasem nimic, ci mai degrabă am gândit cu voce tare. știam că și ea mă place foarte mult, simțisem asta în cele câteva săptămâni de când ne cunoșteam, însă tot aveam emoții. Știam că ea, la numai 29 de ani, era văduvă de doi ani și nu mai avusese vreo relație, însă tot aveam emoții; îmi doream enorm ca sentimentul să fie reciproc!

— Bogdan, mi-ai salvat viața și ești un om minunat! Îmi doresc să încerc să te fac fericit, pentru că meriți, după cât ai suferit!

Âstea au fost vorbele Iuliei. După care a adăugat zâmbind:

— Mai e nevoie să îți spun că și eu sunt îndrăgostită de tine? Nu se vede, nu simți?

Ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat cu atâta pasiune, de parcă ar fi fost pentru prima dată pentru fiecare din noi. și, într-un fel, chiar era: trăiam un nou început… Din ziua aceea, am fost nedespărțiți, iar azi suntem tot împreună, uniți și îndrăgostiți lulea unul de celălalt.

La toamnă, urmează să ne căsătorim, iar acum, la finalul povestirii mele, pot spune cu mâna pe inimă că, dacă nu aș fi sărit ca nebunul în fața mașinii, în acea zi, eu nu aș mai fi avut vreun rost pe Pământ. N-aș fi cunoscut-o pe Iulia, cea căreia i-am salvat viața și care, la rândul ei, avea să o salveze pe a mea!

Tu ce parere ai? Lasa-ne raspunsul tau in rubrica de comentarii de pe Facebook!

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să îl DISTRIBUI și pentru PRIETENII tăi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*