Am 32 de ani şi faptul că meseria mea se caută afară m-a ajutat să plec eu mai repede, deşi iniţial ne gândisem să-şi găsească el ceva de lucru în străinătate. Ca asistentă medicală am fost imediat tentată de câştigul din Franţa, aşa că am plecat. Ionut m-a susţinut şi mi-a spus să fiu liniştită că vom fi bine, familia noastră nu se va destrăma, ca altele. La scurt timp… Incredibil ce a păţit femeia..

De la bun început am stabilit că nu voi sta mai mult de un an-doi, ci doar cât să strângem nişte bani ca să putem ridica o căsuţă pe terenul de lângă ai mei, în orăşelul nostru de provincie.

Am sperat că şi la noi se vor îmbunătăţi lucrurile şi vom putea să ne creştem copiii muncind aici, dar se vede că am sperat inutil. Aşa că am luat decizia asta cât încă mai eram în putere.

De la bun început am stabilit că nu voi sta mai mult de un an-doi, ci doar cât să strângem nişte bani ca să putem ridica o căsuţă pe terenul de lângă ai mei, în orăşelul nostru de provincie.

Am sperat că şi la noi se vor îmbunătăţi lucrurile şi vom putea să ne creştem copiii muncind aici, dar se vede că am sperat inutil. Aşa că am luat decizia asta cât încă mai eram în putere. 

Am 32 de ani şi faptul că meseria mea se caută afară m-a ajutat să plec eu mai repede, deşi iniţial ne gândisem să-şi găsească el ceva de lucru în străinătate. Ca asistentă medicală am fost imediat tentată de câştigul din Franţa, aşa că am plecat.

Ion m-a susţinut şi mi-a spus să fiu liniştită că vom fi bine, familia noastră nu se va destrăma, ca altele. Chiar eram liniştită pentru că el şi copiii stau la părinţii mei, şi singura mea problemă era dorul de ei.

Mi-a fost greu de la început, dar tot am sperat să mă obişnuiesc. Muncesc şi aici cu aceeaşi pasiune ca acasă, îmi fac meseria, diferenţa e că aici câştig de trei-patru ori mai bine. Dar sunt foarte singură şi asta mă deprimă.

În fiecare lună trimit bani acasă şi vorbesc pe Internet aproape zilnic cu copiii. Cu Ion, însă, parcă s-a rupt ceva în noi de cum am plecat.

De multe ori tot căuta pretexte să dispară din faţa computerului, când vorbeam pe Skype cu copiii.

Erau foarte rare momentele când rămâneam singuri în faţa camerei, ca să vorbim şi noi despre noi, iar când am încercat să-l întreb ce se întâmplă, dacă nu-i e dor de mine, că mie mi se rupe sufletul, mi-a spus ceva de genul „tu ştii ce faci acolo, nu trebuie să-mi spui chiar tot”.

Dar eu nu fac nimic aici, în afară de muncă. Atunci când nu sunt la spital stau pe Internet, căutând să ţin legătura cu copiii măcar, ca să nu-mi pierd influenţa asupra lor. Cel mare are aproape opt ani, iar cel mic cinci. Şi lor le e foarte greu, dar faptul că mă văd zilnic măcar pe computer şi că vorbim e o alinare.

După şase luni de când am venit aici, însă, am avut ocazia să vorbesc cu mama mai mult, într-o seară, după ce copiii s-au dus la culcare. Şi s-a tot codit, dar până la urmă am descusut-o şi mi-a spus că ea crede că Ion are pe cineva. Am simţit că mor.

Cu toată ora târzie – era aproape miezul nopţii în România – am pus mâna pe telefon şi l-am sunat.

Mai ales şi pentru că ştiam de la mama că nu era acasă. Ştiu că poate citind asta vă imaginaţi că am fost montată de mama împotriva lui. Însă nu e aşa. Mama l-a iubit pe Ion ca pe fiul ei de la început şi câtă vreme eu am fost acasă s-au înţeles minunat. Ceva s-a schimbat radical în el după ce eu am plecat.

Când mi-a răspuns la telefon, în noaptea aia, am simţit din vocea lui că şi el ştie că eu ştiu. Aproape că nu a fost nevoie de cuvinte. Pentru că altfel ce motiv aş fi avut să-l sun la miezul nopţii şi să-l întreb doar atât: „de ce?”.

Nu a fost capabil să-mi răspundă nici atunci, nici după mai multe luni, decât ceva de genul „aşa a fost să fie”. În curând se face anul de când sunt aici şi lucrurile sunt la fel de încurcate.

Eu nu am cum să-mi părăsesc locul aici, pentru că mă obligă contractul să stau cel puţin un an. Şi după ce m-am gândit mai bine mi-am dat seama că poate e nevoie de perioada asta de repaos ca să ne dăm seama ce va urma cu noi.

Poate că relaţia lui cu celalaltă femeie este doar pasageră sau poate că îşi va da seama Ion că după aproape zece ani de căsnicie, totul între noi se va opri la momentul plecării mele din ţară.


Mi-e greu să mă mai gândesc la viitor acum, iar toate motivele pentru care am ajuns aici parcă s-au risipi ca un praf.

Nu ştiu dacă de vină este plecare mea, poate că el oricum m-ar fi înşelat şi dacă rămâneam acasă. Şi vă rog să nu mă condamnaţi că am fost lacomă după bani, ci gândiţi-vă câţi nu ar profita de ocazia să le fie apreciată munca şi să-şi poată permite din salariu să trăiască decent în ţara lor? 


Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*